Sa vedem ce stil de lupta aveau ei

Adesea pe câmpul de luptă superioritatea inamicului era de 6:1. Filozofia mongolilor în bătălie era diferită de cea a europenilor. Ei nu insistau pe onoare şi cavalerism, ci îi interesa victoria sub diversele ei formule. Şi astăzi impresionează ingeniozitatea militară, mobilitatea extraordinară, disciplina şi simplitate operaţională. Acest popor obişnuit să instaleze un cort în câteva ore, nu era legat de un anume teren şi nu insista să îl apere cu preţul unor mari pierderi de luptători. Averea şi proprietatea nu erau la mare preţ, pentru că nu le puteau acumula. Întotdeauna au surprins duşmanul prin rapiditate. Nici armatele lui Napoleon şi nici tancurile lui Hitler nu au avut rapiditatea cailor mongoli.
Atacul mongol se baza pe 2 "arme"" calul şi săgeata. Calul, la mare preţ, era deopotrivă sursă de hrană, de transport şi armă de luptă. Iapa de stepă, renumită pentru rezistenţa sa şi faptul că scurma zăpada pentru a se hrăni, era utilizată pentru lapte, carne, chiar la băut sânge (prin desfacerea temporară a jugularei). Fiecare luptător deţinea 3-20 cai, aşa că o armată era însoţită de minim 10.000 cai. Mongolii sunt primii care au inventat scartia şi suiera, care le permitea întoarcerea din galopul calului cu faţa spre duşmanul care îi urmărea şi slobozirea unor săgeţi ucigătoare (foloseau un inel pe degetul mare, pentru a elibera cu uşurinţă coarda arcului). Pentru aceşti luptători învăţaţi mai întâi să calareasca, apoi mersul pe jos, trecerea de pe un cal pe altul în galopul calului era o manevră obişnuită pe câmpul de luptă. Utilizau arcuri de mărime diferite, începând cu cele uşoare (pentru care fiecare luptător deţinea două tolbe, fiecare cu câte 30 de săgeţi), de rază scurtă sau lungă, cu vârfuri speciale, de semnalizare (fumigene), incendiare şi unele care şuierau producând panică inamicului.
Armata erau împărţite pe sistemul multiplilor de 10, cea mai mare unitate de luptă (tuman) avea 10.000 de luptători. Fiecare tuman avea avangardă proprie, ariergardă, centru şi două aripi. Atacau în unghiuri convenabile, conform conformaţiei terenului de bătălie, de obicei cu şarje ale cavaleriei uşoare. Tehnica mongolă folosea deseori retragerea de pe terenul de luptă, pentru a atrage inamicul în ambuscadă, precum şi atacurile prin surprindere. Caracteristic lor era lupta „în linişte” şi, potrivit unor surse, în unele cazuri participau şi femeile care însoţeau convoiul luptătorilor.




                                                                                                   Multumim Wikipediei